Descriere

Nuvelele lui Rebreanu compun un „continent“ important al – să accep­tăm pentru o clipă comparaţia – „planetei“ care este opera marelui prozator. „Continent“ bogat, cu forme de relief variate şi nu rareori atră­gă­toare – şi totuşi unul puţin frecventat. Exploratorii nu se grăbesc să-l bată în lung şi-n lat, „hărţile“ pe care le avem sunt aproximative, da­tând dintr-o epocă mai veche a cartografiei. Situaţia se datorează, desigur, unei prejudecăţi. În ochii publicului larg şi – abia cu o recentă tendinţă de modificare – şi în ai criticii, ro­ma­nul deţine cu mare avans primul loc într-o ierarhie a genurilor şi spe­cii­lor literaturii, încât nici nu s-a putut pune problema concurenţei între Ion şi Proştii, între Pădurea spânzuraţilor şi Iţic ªtrul, dezertor. Mai mult decât atât: trebuie spus că, în materie de nuvelistică, tocmai Rebrea­nu e acela care a contribuit decisiv la instituirea unui clişeu dintre cele mai rezistente la noi – acela al nuvelei ca exerciţiu de stil în ve­de­rea elaborării pânzelor ample, ca „anticameră“ a romanului. Abia în anii ’80–’90 ai secolului trecut, pe linia unui accentuat proces de demo­cra­tizare a formelor literare, de ieşire în prim-plan a speciilor socotite ieri marginale (de pildă publicistica scriitorilor sau textele paraliterare de tipul corespondenţei şi al jurnalelor), o serie întreagă de prozatori, de la Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun sau Gheorghe Iova la Ale­xan­dru Vlad, Viorel Marineasa, Sorin Preda, Ioan Groşan, Daniel Vighi sau Cristian Teodorescu, au reuşit să reabiliteze variantele prozei scurte, afir­mându-i hotărât autonomia şi dreptul egal în republica literelor. Înţelegerea nuvelei ca loc de trecere şi nu ca unul stabil, autonom s-a putut încetăţeni şi graţie situaţiei speciale a literaturii române, care n-a oferit, cu doar rare excepţii şi – dacă-l lăsăm la o parte pe Negruzzi – nu din­tre numele de prim rang, nuvelişti „specializaţi“. Proza scurtă autoh­to­nă şi-a aflat primii maeştri în epoca paşoptistă, când modelele clasice şi romantice adaptate n-au putut consolida o tradiţie autoritară. Nuve­liş­tii noştri importanţi – să-i numesc doar pe Slavici, Sadoveanu, Re­brea­nu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Marin Preda – au scris cu toţii şi r­o­ma­ne, în cele mai multe cazuri după ce scriseseră nuvele sau povestiri, pă­rând – deci – a-şi fi „făcut mâna“ în genurile scurte. Datele generale ale problemei acestea sunt. Prejudecata despre care vorbeam s-a instalat con­fortabil şi e încă, sub ochii noştri, în putere. Revenind la Proştii şi la Iţic ªtrul, dezertor: ideea e că traversăm un mo­ment cultural care s-ar putea dovedi – între altele – favorabil şi nu­velelor lui Rebreanu. Până astăzi, au fost – în linii mari – şi ele socotite „exerciţii“. Trebuie totuşi, dacă vrem să folosim cuvântul în literatură, să stabilim cu mai mare atenţie nişte limite. Altfel, putem foarte bine ajunge să socotim orice operă literară drept un exerciţiu în vederea al­teia ulterioare: Ion un exerciţiu în vederea scrierii Răscoalei, Moara cu noroc unul în vederea Marei, Zodia Cancerului unul în vederea Fraţilor Jderi şi tot aşa mai departe. Un scriitor acumulează, e adevărat, con­ti­nuu, însă asta nu poate face din orice precedenţă un exerciţiu. Limitele depind, evident, de valoare. Iar valoarea nu depinde de proporţii. Căci, nu încape îndoială, între nuvelele şi romanele lui Rebreanu s-a dat o lup­tă inegală. În mentalitatea majoritară, coloşii romaneşti au strivit cu uşu­rinţă minusculele întreprinderi nuvelistice. Rezultatul a fost o ine­chi­tate acceptată cu seninătate din moment ce problema – cum am vă­zut – nici nu s-a pus: prestigiul romanului ca gen o rezolvase înainte de a se naşte. Devenite rapid monumente naţionale, Ion, Răscoala şi Pădu­rea spânzuraţilor au făcut gol în jurul lor, victime fiind şi celelalte ro­ma­ne ale lui Rebreanu, între care măcar Adam şi Eva îşi aşteaptă încă re-evaluarea. Ce puteau face nuvelele în asemenea vecinătate şi în atare con­diţii de psihologie a lecturii? Subordonarea le-a fost întărită de simi­li­tudinile tematice, aproape tot ce ştim din romane apărând mai întâi în nuvele, şi de acelea stilistice, „rebrenianismul“ dintr-o serie de bucăţi scur­te fiind acelaşi pe care îl ştim bine din romane, ilustrând la nivelul frazei acelaşi fond instinctual. ªi totuşi. Spuneam că traversăm un moment cultural de schimbare a cri­teriilor cu care apreciem proza scurtă, un moment în care – ca să mai dau un exemplu – Momentele lui Caragiale stau deasupra preju­de­că­ţi­lor cantitative, nefiind considerate mai prejos de marile comedii. Ră­mâ­ne să cernem nuvelele lui Rebreanu prin această sită nouă. Nu doar datorită valorii lor individuale (pe care o voi „cântări“ mai departe), ci şi ca ansamblu, ele merită altă atenţie, din încă – cel puţin – două motive. Întâi, nuvelele oglindesc aventura profesionalizării pro­za­to­rului. Putem citi acolo, printre rânduri, povestea drumului lui R­e­brea­nu către sine însuşi. În al doilea rând, e surprinzător de constatat că nuvelele compun o imagine mai bogată şi mai variată a autorului nos­tru decât aceea cu care ne-au obişnuit romanele. În cazul acestora din urmă, deşi nu e greu de observat cât sunt – în realitate – de diferite între ele, sentimentul de masivitate a construcţiei epice a impus cercul strâmt al clişeului unui prozator „greoi“, „rigid“, monocord şi rece în lu­mea lui „realistă“, „obiectivă“. ªirul nuvelelor îşi proclamă – dimpotrivă – zgomotos diversitatea, pendulând între mai multe câmpuri tematice şi mai multe maniere narative, dovedind mobilitate şi supleţe. E – parcă – alt Rebreanu, mai vivace şi mai sensibil la ceea ce-l înconjoară, deschis uneori umorului şi ironiei, alteori patetic, mult mai „uman“ decât im­per­turbabila instanţă omniscientă din romane, cu care ne-am învăţat să-l asimilăm pe autor. Mi se pare util de notat la acest punct, fără să insist, că probe se­rioa­se în sprijinul ideii unui „alt“ Rebreanu decât sobrul prozator din ma­nua­lele şcolare au fost aduse de publicarea jurnalului său. Primele fraze de acolo ne înfăţişează un ins problematic, însetat de confesiune dar in­ca­pabil de ea – probabil din discreţie, poate că dintr-o pudoare in­hi­bantă – altfel decât în mare taină: „Încep acest jurnal cu gândul să-mi spun aici tot ce am în inimă şi-n suflet – o spovedanie pentru mine în­sumi, care altfel n-ar fi posibilă“ 1. ªi mai apoi: „Însemnările pe care le voi face aici aş dori să fie o încercare de pătrundere în mine însumi, len­tă, necruţătoare, francă şi de absolută sinceritate“ 2. Program „prou­s­ti­an“, cum îi şade bine oricărui jurnal, însă curios la Rebreanu, neaş­tep­tat la un prozator zis obiectiv, „balzacian“, dacă nu chiar naturalist, de­taşat, deloc dedat la introspecţiuni patetice. Imediat mai departe, Re­brea­nu pare să-şi „revină“ şi continuă: „Impresiile despre alţii, despre lu­mea din afară vor înfăţişa nu senzaţiile momentane, ci mai ales – aşa aş vrea cel puţin – păreri filtrate prin judecata mea rece, obiectivă, ceva ca o reflectare vie în oglinda sufletului meu“ 1. Răsturnare – după cum ve­dem – de 180 de grade: Rebreanu se pronunţă acum pentru „răceală“, obiectivitate, elaborare („nu senzaţiile momentane“). Pasajul spune – to­tuşi – mult mai mult despre opera prozatorului şi despre tipul său crea­tor. Elocvente sunt extremele afirmate: confesiune necruţătoare, fran­că, absolut sinceră, dar şi – simultan – păreri filtrate prin raţiune, abs­trase, obiective. În aparenţă, incompatibilitate absolută. Contra­in­di­caţia descoperă însă o faţă nebănuită a manierei sale prozastice. Aspra obiec­tivitate îşi dezvăluie latura patetică. Romanele au impresionat în­tot­deauna prin tenacitatea înaintării, prin arhitectura echilibrată, prin expresivitatea lentă, greoaie, „rece“ a stilului. Frazele din debutul jur­na­lului vorbesc – la polul opus – despre o ardenţă pe care masca obiec­­ti­vi­tă­ţii a disimulat-o: întrezărim, dintr-o dată, un Rebreanu frământându-se la masa de scris, trăind la modul proustian evenimentele şi senzaţiile şi fă­când îndelungi eforturi („aşa aş vrea cel puţin“) de obiectivare, de fil­trare a emoţiilor, de îngheţare a vibraţiei interioare în structura obiec­ti­vă, fixă, perfectă, de cristal a paginii scrise. Un Rebreanu care trăieşte la o temperatură greu de bănuit actul creator, în care se implică – aproa­pe la modul fizic – total. Ţinuta sobră a maestrului ascunde zbuciumul autentic al artistului. ªi o complexitate în consecinţă. Căci dacă vedem în maniera marilor romane o opţiune nu doar temperamentală, ci şi con­ş­tientă (conştientizată), atunci începe să devină posibil ca Ion şi ce­le­lalte să ne apară ca mecanisme textuale subtil coordonate de autor, po­trivit unui program artistic precis. Un romancier lucid, un „teh­ni­ci­an“ al prozei, poate că în tot atât de mare măsură ca şi – să zicem – un Mir­cea Horia Simionescu! Altfel spus, poate că doar în aparenţă un „real­ist obiectiv“... Ion Bogdan Lefter

ALTE CARTI de Liviu Rebreanu

Amandoi

Beletristica si Critica / Romane / Povestiri / Antologii

Autor: Liviu Rebreanu

Editura: Cartex 2000

Pret: 18 lei 16.2 lei

Detalii

Cumpara

Gorila

Beletristica si Critica / Romane / Povestiri / Antologii

Autor: Liviu Rebreanu

Editura: Cartex 2000

Pret: 18 lei 16.2 lei

Detalii

Cumpara

Adam si Eva

Beletristica si Critica / Romane / Povestiri / Antologii

Autor: Liviu Rebreanu

Editura: Litera International

Pret: 13.9 lei 11.12 lei

Detalii

Cumpara